Sindromul impostorului sau ce ne oprește să evoluăm în carieră

„Știm că mulți oameni se confruntă cu sindromul impostorului, așadar, vă încurajăm să aplicați, chiar dacă nu bifați toate cerințele”. Așa suna un anunț de angajare la o companie care recruta remote și este unul dintre puținele anunțuri care îi încurajează pe cei care se descalifică singuri, pe motiv că nu sunt suficient de buni pentru poziția respectivă.

Sunt candidați care au performanțe notabile în domeniul lor, talentați și muncitori, însă, puși în fața unor oportunități profesionale, aleg să facă un pas înapoi. Deși CV-ul lor este plin de realizări profesionale, mai degrabă le atribuie norocului și șansei, decât calităților și abilităților lor.

Fie că suntem conștienți sau nu, sindromul impostorului afectează procesele de recrutare, ne influențează deciziile în cariera și nu discriminează: atât bărbații, cât și femeile din toate ariile profesionale, fără excepție, se confruntă la un moment dat în carieră cu această provocare. Deși pare surprinzător, nici cei faimoși nu sunt iertați.

Sheryl Sandberg, Michelle Obama sau Tom Hanks sunt doar câteva exemple de persoane de succes care au recunoscut că se confruntă cu acest sindrom.

Acum, când rețelele de socializare ne permit să intrăm cu ușurință în lumea celorlalți și când devine mult mai tentant să ne comparăm cu succesul lor, este din ce în ce mai ușor să perpetuăm acest ciclu al îndoielii de sine.

Termenul, care a apărut în 1978 și care a fost definit de psihologii Pauline R. Clance și Suzanne A. Imes, nu reprezintă un diagnostic clinic, ci mai degrabă este vorba de o stare temporară de genul:

• simți că nu meriți să ocupi loc la masa cu ceilalți;
• te îndoiești de cunoștințele și know-how-ul tău;
• îți subestimezi reușitele;
• ți-e frică că se va afla „adevărul” despre tine;
• atribui realizările pe seama norocului și a circumstanțelor;
• te compari cu ceilalți și cu succesul lor;
• nu simți că ești suficient de pregătit.

Deși mergi până în pânzele albe atunci când ai un obiectiv de îndeplinit, nu reușești să-ți comunici aceste abilități în timpul interviului, dar nici mai târziu, în viața de zi cu zi de la birou.

Sub greutatea îndoielii de sine, vei proiecta tot felul de mesaje în afara ta, care semnalează lipsă de încredere. Dacă tu nu ai încredere în tine însuți / însăți, atunci de ce ar trebui să aibă altcineva? 

Când acest sindrom se instalează, motivația iese pe ușă și nu mai reușești să te pui în valoare, nici să vorbești cu autoritate pe subiecte pe care le stăpânești. Din punctul de vedere al limbajului, te trădează fraze de genul: „nu sunt un expert, dar..”, sau „s-ar putea să fie o întrebare stupidă” etc.

Partea bună atunci când angajezi pe cineva care suferă de sindromul impostorului este că va munci din greu să depășească așteptările. Dacă ai astfel de angajați în echipa ta, este un semn că ai alături indivizi foarte inteligenți și motivați să livreze excelența.

Partea mai puțin fericită este că acest gen de angajați pot ajunge mai ușor la burnout: devine epuizant să oferi mult și să muncești din greu pentru a atinge standardele de perfecționism autoimpuse și pentru a demonstra că ești capabil.

Un alt aspect negativ este că acest tip de angajați nu își împărtășesc ideile și soluțiile, nu au voce în timpul ședințelor și nu îndrăznesc să ceară ceea ce își doresc.

Ce putem face la nivel organizațional?

Feedback-ul pozitiv livrat frecvent este important atunci când vrem să trimitem mesajul că vedem și apreciem efortul depus și când ne dorim să încurajăm afirmarea și recunoașterea eforturilor la locul de muncă.

Un alt factor care aduce beneficii pe termen mediu și lung este cultivarea unei mentalități orientate spre creștere și pe învățare continuă, care încurajează apetitul pentru dezvoltare și educație.

În companiile cu comunicare deficitară, cu așteptări neclare și unde competiția între angajați este acerbă, acest sindrom se activează mult mai des.

Din punct de vedere organizațional, cultura joacă un rol important.

Pot să am o astfel de discuție cu managerul sau cu HR-ul?

Poate că nu, pentru că acest tip de conversație nu face încă parte din normal. Nu prea suntem obișnuiți să împărtășim astfel de informații cu ceilalți și nici nu prea avem exemple. De aceea, în prima instanță, un prieten sau un mentor poate fi soluția cea mai potrivită. Pentru că da, ai nevoie de susținere.

Deși temerile și îndoielile de sine însoțesc succesul și, de cele mai multe ori cresc odată cu asumarea de noi roluri și responsabilități, rareori se discută deschis despre aceste lucruri. Prea puțini lideri vorbesc despre propriile nesiguranțe și eșuează în a seta ei înșiși un exemplu.

Cine reușește să aducă aceste subiecte la masa discuțiilor și nu dă curs vocii impostorului, care întreabă: „Cine ești tu să faci asta?”, se va bucura de efectele lor, atât la nivel individual, cât și organizațional.

Dar da, nu e suficient doar să vorbim. 

În cele din urmă, jocul se schimbă atunci când acționezi în ciuda îndoielilor, știind că fiecare pas mic în direcția potrivită aduce valoare.