blog img

Cum intrăm într-un dialog terapeutic sau confesiv

Avem nevoie din când în când de un „martor” al vieții noastre, al experiențelor şi poveștilor noastre de viață. Că este un mentor, un duhovnic sau un terapeut, avem nevoie uneori de cineva care să ne vadă de la o anumită distanță, cu alți ochi decât ai noștri sau ai oamenilor foarte apropiați nouă.

Un confident sau un terapeut este un intermediar între noi şi lume. De ce ar fi important un astfel de intermediar şi cu ce ne poate ajuta?

Şi cine ar putea fi acest martor al existenței, al rezistenței noastre în momente dificile sau decisive? Și oare cum să „selectăm” persoana potrivită pentru acest rol?

În cartea „Efemeride şi alte poveşti de psihoterapie”, Irvin Yalom, excelentul psihoterapeut existențialist american, aflat deja la senectute, la cei 82 de ani, acumulând o experiență de peste cincizeci de ani ca psihoterapeut, ne poartă prin poveștile de cabinet cu clienți aflați în blocaje psihice sau situații limită.

Nu fac apologia psihoterapiei, poate unii oameni mai au îndoieli, timidități, orgolii, poate ar trebui să fie mai bine informați. În același timp însă, deși am apelat și eu la servicii de consiliere psihologică, am, să spunem, propriile întrebări, fiindcă nu cred în psihoterapeuți sau terapeuți care practică această meserie fără să fi trecut ei înșiși printr-o formare, nu doar cea de specialitate, evident, esențială, ci aceea mai dură, a experienței de viață proprii şi a felului cum filtrează această experiență.

Fiindcă nu evenimentul sau criza în sine reprezintă cheia interpretării, ci dispozitivele pe care le folosește cineva pentru a înțelege evenimentul.

Calitatea terapeutului sau a celui căruia i se încredințează povestea-confesiune ţine de etică şi empatie, nu doar de pregătirea tehnică. Deci cred că este o greșeală, deși poate mă înșel, să deschizi dialogul-confesiv în mod neselectiv.

Nu pentru că cineva, terapeut sau amic, n-ar înțelege logic o poveste de viață, ci fiindcă nu e suficientă tehnica, inteligența logico-matematică, creativitatea sau cultura.

Ironic, toate aceste calități incontestabile sunt anulate dacă nu există maturitate şi empatie. O anumită distanță față de problema celuilalt, dar mai ales față de propriile probleme, fiindcă cel aflat în acest rol este şi el om, este crucială pentru ca cel ce are nevoie să poată fi într-adevăr ajutat.

Rick Evans, un manager pensionat — suplu, atractiv, relaxat!

Iată că „omul văzut în lume nu este niciodată cel adevărat”, spune Eugène Ionesco. Personalitatea publică nu este cea privată, de acasă, din intimitate, din familie.

Acest conflict dintre înăuntru şi afară se vede din fotoliul de terapie al lui Yalom, relația dintre personalitatea publică a lui Rick Evans, un manager de succes pensionat care intră în cabinet, şi problema lui intimă, obsesia, frica de moarte, îmbătrânirea — incapacitatea de a se adapta în Fairlawn Oaks, un cămin de bătrâni luxos din Georgia.

Dialogul este o intensă negociere între interior şi exterior. Pentru că ține cu dinții de constructul sau povestea despre sine pe care a creat-o, Rick nu este dispus să lase garda jos.

Eșafodajul identitar riscă să cadă dacă nu este hrănit cu narațiuni, strategii, manevre. A-și recunoaște problema chiar şi în faţa terapeutului la care Rick a apelat din proprie voință, conștient că trebuie să fie onest pentru a şi-o rezolva, este un întreg proces de sondare, tangaj al emoțiilor, ascundere şi repliere.

Cum pretinzi că ești, cum te promovezi, cum te expui în fața lumii, unde chiar şi slăbiciunile şi rateurile sunt convertibile în capital simbolic. Cu atât mai mult cu cât capitalul simbolic în cazul lui Rick a fost întotdeauna corelat cu niște recompense sociale, financiare, de prestigiu, de ierarhie sau bonitate profesională.

Prin aceste trucuri, succesele și ratările sunt administrate de aşa manieră încât să genereze capital simbolic. Deoarece expunerea identității private este generatoare de anxietăți de pierdere de prestigiu şi de alte forme de putere, politică, financiară, culturală, atunci putem înțelege dimensiunea constructului social al personalității, al „eului” social, al conflictului și disparității public-privat.

Nu pledez pentru o demantelare a problemelor personale, oricum și oricând, fără discernământ, ci, atât cât se poate, pentru o neafectată și relaxată „hermeneutică” de sine în contextul unui dialog confesiv.

Atunci când Rick lasă garda jos, fără prea multe jocuri de culise, fără manevre identitare, abia atunci are șansa să intre propriu-zis într-un dialog terapeutic, să riște ceva ce oricum e incert, dar să câștige altceva: un calm nedisimulat, un gând onest către sine (după cum spune Marcus Aurelius, împăratul roman).

Deci cum și cu cine să intrăm într-un dialog terapeutic sau confesiv? O întrebare care cred că preocupă pe oricine simte nevoia unui astfel de dialog.

Altfel, ca martori-confidenți aflați în acest rol complicat, decât să facem mai mult rău, mai bine ne gândim cum să nu-l facem, dacă nu putem să facem binele.

Ca prieteni, poate mai bine vorbim moderat şi cu atenție; și reflectăm înainte de a da sfaturi.

Ca terapeuți debutanți, dacă situația ne depășește, poate mai bine îndemnăm spre un terapeut mai matur şi mai experimentat în problema clientului.

Nu toți pot ajunge la anvergura unui psihoterapeut ca şi Yalom, iar dacă fiecare a fost cândva la început, poate a făcut bine să recunoască faptul că nu poate aborda imediat probleme foarte complexe, că un client nu reprezintă un set de probleme care trebuie rezolvate, ci este un adult sau un copil cu o experiență singulară de viață.

Deci mai întâi alfabetul, propozițiile simple, abia apoi frazele lungi, complexe, construcțiile stilistice complicate. Ca-n orice meserie!

Citeste si:

„Arta subtilă a disperării” – drumul de la speranţă la angajament

Paradoxurile interacţiunilor noastre cu necunoscuţii

Cărți de succes, recomandate de lideri de succes

Well-being