Legături pierdute. Sau cum anxietatea și depresia prind formă printr-o conectare fără sens

Andreea Moldovan

11 minute de citit

Omul nu este o resursă.

Am o problemă cu de la sine înțelesul faptului că omul este recunoscut doar în calitate de resursă, iar acest fapt, când și când teoretizat în companii, nu prea răzbate dincolo de cuvinte.

La o simplă căutare, nenumărate articole oscilează între Human Resources vs Human Relations (unele companii au și schimbat denumirea Departamentului de Resurse Umane cu cel de Relaţii Umane).

Totuși, cât timp produci, cât timp eşti o resursă, atât timp eşti valoros, dar nu într-un sens subiectiv sau dezirabil, ci într-unul concret, cantitativ, de valoare de schimb. Cel mai bine se vede asta într-o situaţie de viaţă care apasă şi pe care nimeni niciodată, dacă s-ar putea, n-ar vrea să o cunoască: boala.

Asta am înţeles din cartea lui Johann Hari, Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei şi soluţii surprinzătoare. Poate mai era nevoie de încă o confirmare, şi mai era fiindcă Hari documentează ştiinţific, social şi personal experienţa proprie cu anxietatea şi depresia. Poate încă mai e nevoie să fie repetat la nesfârșit, tradus, reformulat, enunţat într-un limbaj accesibil acest model bio-psiho-social, vechi încă de prin anii ’70, faptul că aceste boli reflectă societatea, dar şi contextul legat de deciziile de viaţă, de starea socială. Faptul că boala te scoate de pe linia de producție, de performanță, îţi anulează „condiția de resursă” şi te expune într-o mie de feluri în care n-ai vrea să fii văzut şi expus.

Iar dacă astăzi nimeni nu mai contestă acest model, parcă nu vorbim suficient de mult despre asta, spune Hari. Şi mai este ceva: ruşinea de a fi văzut slab, fragil, stigmatizat cu o boală, oricare ar fi ea, dar mai ales cu o boală psihică.

Când ești bolnav, multe lucruri se schimbă: poate nu mai poţi socializa, nu mai poţi să faci ceea ce-ţi producea plăcere înainte şi, mai mult, nu mai poţi munci aşa cum se aşteaptă să muncești orice companie care te angajează; sau cum se aşteaptă orice echipă sau coleg cu care împarţi un spaţiu fizic sau virtual (în care trebuie să fii tot timpul alert, prezent, conectat).

Tocmai în boală se vede deconectarea sau, de multe ori, o conectare fără sens, fără granițe și fără delimitări. Dacă spațiul virtual oferă un potențial de eschivă și de disimulare, ceea ce uneori are consecințe fatale, realitatea palpabilă poate fi la fel de imaterială dacă nu înțelegi ce ți se întâmplă.

Tu, cel bolnav, aşa cum spune Hari, ar fi bine să știi, să fii informat, să ţi se spună că anxietatea sau depresia nu este o lipsă de voință sau un defect de caracter, iar dacă nu mai ești o resursă profitabilă, asta nu înseamnă că ești mai puțin om.

Că boala nu este numai în capul tău, ci şi în mediul din jurul tău şi în contextul tău de viaţă, de muncă şi în cel social. În felul cum munceşti, cum trăieşti, în felul în care societatea trăieşte, munceşte sau face lucrurile!

Din mărturia lui Hari, acest om care a trecut timp de treisprezece ani prin anxietate şi depresie, având o medicație a cărei doză creștea ritmic, odată cu scăderea răspunsului din partea organismului, deci cu creşterea rezistenţei la tratamentul medicamentos, aflăm că viaţa lui s-a schimbat. Poate putem spune că anxietatea şi depresia s-au ameliorat din momentul în care a luat deciziile potrivite. Dar cum să iei deciziile potrivite?

Comunitatea, prietenii, psihoterapia, munca, da, te pot ajuta aici. Medicaţia nu schimbă viaţa, ci doar o serie de procese chimice din creier. Pe lângă medicație, în depresie sau anxietate este nevoie să ai o soluţie practică, să fii conectat cu sens, să nu fii singur.

Deconectarea de o muncă plină de sens

Să luăm cazul lui Joe, vânzător și angajat nemulțumit, care a ajuns dependent de Oxycontin, un analgezic pe bază de opiu. „Joe Philips [intervievat de Hari sub pseudonim] aștepta ca ziua să se termine.”

De ce ar aştepta Joe ca ziua să se termine când exact în timpul său de-a lungul acestei așteptări el avea o muncă de făcut? Angajat într-un magazin de vopseluri din Philadelphia, Joe lua comenzi și încasa contravaloarea produsului.

Ce se întâmplă de fapt? Cineva face o muncă simplă, din câțiva pași, cum este cea de vânzător a lui Joe. Milioane de oameni fac asta zilnic, milioane n-au nici măcar atât (în viitor, milioane vor fi înlocuiți de roboți mobili). Mai mult, Joe „era plătit rezonabil”. Şi, în acelaşi timp, spune tot Joe, „sunt oameni pe lume care şi-ar da o mână pentru slujba aceasta”.

Atunci de ce „87% dintre noi ne simţim fie neimplicaţi, fie înfuriaţi de slujbele noastre”? Din statisticile culese de Hari (sursa Gallup), acesta este un lucru foarte grav. Ce l-ar fi mulțumit pe Joe? Un statut social ridicat? Nu! Joe este un pescar abil și spune că ar fi vrut să fie, dacă ar fi avut curajul să riște, ghid pentru pescuit (a pescuit în douăzeci și șapte de state din cincizeci). Să ne oprim o clipă!

Un studiu făcut în rândul funcționarilor publici, ca urmare a creșterii ratei sinuciderilor în administrația publică, ne arată următoarele: cu cât mai sus în ierarhie, cu atât mai alert, mai tenace, cu atât mai bun autocontrolul.

Dar primul şi cel mai important indicator al stării de bine, atunci când s-au comparat angajații între ei, indiferent de poziția ierarhică, este autonomia și decizia în propria muncă.

Iată că lipsa autonomiei și a deciziei (în muncă sau în afara ei, ca și în cazul lui Joe) sunt indicatori care cresc probabilitatea unor boli psihice. Ce înseamnă azi autonomie şi conectare la o muncă plină de sens? Mărturisesc că am câteva gânduri pe care le port cu mine şi pe care le-am învățat citindu-i pe filosofii și prozatorii mei preferați (unii dintre ei morți): omul nu este o resursă, boala nu te face neom, munca plină de sens recreează valoare.


Descoperă alături de noi cărțile de dezvoltare profesională și personală, care ne inspiră și ne aduc mai aproape de bune practici și noi modele de lucru, implementate cu succes.

Recenzie realizată cu sprijinul Bookster

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Prin abonarea la newsletter, ești de acord cu politica de confidențialitate.

Scris de Andreea Moldovan

Contributor

Andreea este absolventă de filologie, a publicat articole, recenzii şi scrie despre cărțile care o interesează.

Fii primul care lasă un comentariu

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *